UTILIZAREA CALCULATORULUI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL - INSTRUIREA ASISTATĂ DE CALCULATOR

UTILIZAREA CALCULATORULUI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL - INSTRUIREA ASISTATĂ DE CALCULATOR

Prof. Ana Nicoleta Avramescu – matematică
Colegiul Tehnic Matei Corvin Hunedoara

1. Generalităţi, condiţii, avantaje şi dezavantaje

Societatea informatizată a ultimilor ani a impus utilizarea calculatorului în procesul didactic. Instruirea asistată de calculator a devenit una dintre metodele de învăţământ de bază în procesul didactic modern. Asistarea procesului de învăţământ cu calculatorul presupune: predarea unor lecţii de comunicare de noi cunoştinţe, aplicarea, consolidarea, sistematizarea noilor cunoştinţe, verificarea automată a unei lecţii sau a unui grup de lecţii, verificarea automată a unei discipline şcolare sau a unei anumite programe şcolare. Calculatorul – componenta hardware este utilizat ca suport tehnic, iar softul – componenta software este utilizat ca suport informaţional.

Profesorul, elevul şi calculatorul

Procesul educaţional atât de complex, devine scena a trei actori: profesorul, elevul şi calculatorul, care împreună caută să asigure succesul demersului didactic. Profesorul are rolul schimbat, el nemaifiind actorul principal care dirijează întregul proces didactic. Putem spune în acest context ca profesorul devine un consultant, un coordonator şi un verificator al procesului didactic, el nemaifiind principala sursa de transmitere de cunoştinţe. Şi nu doar profesorul îşi pierde rolul principal. Concurat este şi manualul, care nu mai este sursa informaţională de bază, el devenind un mijloc de start care se completează cu informaţiile obţinute cu ajutorul calculatorului. Elevul este un adept al utilizării calculatorului în procesul didactic, mai ales în contextul ultimilor ani. Învăţarea centrată pe elev devine baza instruirii asistate de calculator.

Calculatorul preia, multe dintre funcţiile şi sarcinile care, prin tradiţie, aparţineau profesorului. De exemplu, funcţia profesorului de distribuitor de cunoştinţe va avea un rol redus. Mai mult, calculatorul devine un mijloc de intervenţie directă în organizarea situaţiilor de învăţare, preluând o serie de sarcini legate de organizarea activităţilor de repetiţie, de exersare, de evaluare ş.a. uşor transferabile acum asupra noii tehnologii. Sau, calculatorul poate îndeplini un rol tutorial, ajutând elevii să progreseze mai rapid şi cu rezultate mai bune. Calculatorul poate fi considerat astfel un mijloc de informare, de exersare, de simulare, de aplicare şi de consolidarea cunoştinţelor, deosebit de util în procesul educaţional.

Însă instruirea asistată de calculator îi oferă profesorului disponibilităţi de timp şi posibilităţi de a folosi acest timp ocupându-se mai mult de organizarea învăţării, de structurarea conţinuturilor, de exersarea gândirii la elevi, de stimularea creativităţii acestora, aspecte adeseori neglijate până acum. Sau, profesorului îi rămâne mai mult timp să se ocupe de cercetarea şi rezolvarea pe această bază a problemelor specifice cu care se confruntă în cadrul procesului instructiv-educativ şi, mai mult timp pentru perfecţionarea proprie.

Condiţii ale instruirii asistate de calculator

Instruirea eficientă cu utilizarea calculatorului este condiţionată de:

• Asigurarea resurselor hardware – dotare, instalare de soft, gestionare, întreţinere, asistenţă tehnică – aspecte care presupun oarecare competenţe în folosirea calculatorului;
• Asigurarea resurselor software – instalarea de softuri educaţionale specifice
• Asigurarea unui mediu organizat pentru implementarea acestei metode.

Avantaje şi dezavantaje în instruirea asistată de calculator
                               Avantaje:

• Mari posibilităţi de transmitere de noi conţinuturi
• Tratarea interdisciplinară a conţinuturilor
• Interactivitate intensă
• Implicarea elevilor în rezolvarea unor probleme complexe
• Permite simularea unor procese sau fenomene naturale
• Se oferă feed-back imediat – sunt oferite rezultatele şi progresele imediat obţinute, semnalează erorile ivite, facilitează corectarea greşelilor
• Este stimulată învăţarea şi este întreţinută motivarea
• Se oferă o altă perspectivă a individualizării instruirii; este permisă adoptarea unui ritm propriu în instruire; apare o autonomie în învăţare
• Dezvoltă perspicacitatea, atenţia, distributivitatea şi creativitatea
• Utilizarea eficientă a timpului în instruire şi rapiditate
• Implicarea activă a resurselor umane şi utilizarea metodelor active
•        Dezavantaje:
• Componenta hardware este foarte costisitoare
• Componenta software este şi ea costisitoare şi nu poate fi întotdeauna testată înainte de achiziţionare
• Insuficienta instruire a resursei umane, fie profesori, fie elevi
• Programa şcolară este foarte strictă şi nu permite alocarea de timp suficient instruirii asistate de calculator
• Comunicarea elevilor are de suferit: se pierde obişnuinţa discuţiilor, capacitatea de a argumenta un subiect, se reduce capacitatea de exprimare verbală
• Apare o izolare a elevului faţă de profesor şi colegii săi; relaţiile sociale şi umane sunt diminuate
• Nu toţi elevii agreează o astfel de instruire; dacă se au în vedere stilurile de învăţare, cei cu stil practic preferă această metodă
2. Etape, aplicaţii
• Profesorul se bazează în general în activitatea sa, pe patru operaţii fundamentale: definirea obiectivelor pedagogice în corelare cu competenţele specifice, proiectarea activităţilor cu stabilirea strategiilor, aplicarea metodologiei şi asigurarea evaluării activităţii didactice. În concordanţă cu aceste activităţi, atunci când se utilizează IAC, profesorul parcurge următoarele etape:
  1. Stabilirea/evaluarea necesarului de cunoştinţe şi deprinderi.
  2. Fixarea obiectivelor/ţintelor de atins în concordanţă cu competenţele iniţiale ale elevului; elevii vor fi informaţi cu privire la aceste obiective şi cu modalităţile de atingere ale acestora. Pe parcursul desfăşurării activităţilor există posibilitatea definirii unor noi obiective, care de asemenea. Se aduc la cunoştinţa elevilor.
  3. Raportat la cunoştinţele care trebuie acumulate, elevul este supus unei testări a nivelului iniţial de cunoştinţe.
  4. În funcţie de capacităţile elevilor se vor stabili mijloacele şi activităţile care se vor desfăşura; de asemenea, se vor stabili strategiile didactice care să asigure atingerea obiectivelor.
  5. Evaluarea este atent şi sistematic planificată, urmărind acumularea cunoştinţelor raportat la obiectivele stabilite. Evaluarea este bazată pe criterii clar definite oferind posibilitatea unei evaluări obiective.
  6. Revizuirea procesului de instruire se face pe baza evaluării datelor , ca un proces de rutină absolut necesar. În aceiaşi etapă are loc şi revizuirea materialelor şi a activităţilor, cu corectarea eventualelor erori intervenite pe parcursul instruirii.
  Fiecare profesor care utilizează IAC îşi adaptează propriile strategii în funcţie de disciplina pe care o predă şi în funcţie de aplicaţiile şi mijloacele pe care le utilizează la un moment dat.
  
  
  Tipurile de aplicaţii specifice IAC sunt:
  1. Tutorialele sau lecţiile interactive ghidate sunt alcătuite din prezentări şi ghiduri de prezentare a anumitor aplicaţii, cu aceste neefectuându-se exerciţii practice şi nici nu se aplică nici un tip de test. Acestea sunt indicate în etapa de prezentare şi ghidare a activităţii de instruire. Sunt utilizate pentru însuşirea principiilor şi regulilor şi pentru învăţarea unor strategii în rezolvarea problemelor. Structura lor este în principal următoarea: introducere, asigurarea controlului elevului în desfăşurarea lecţiei, întrebări şi răspunsuri, cu analizarea răspunsurilor, remedierea cunoştinţelor asimilate şi încheierea tutorialului. Tutorialele sunt deosebit de utilizate în învăţarea aplicaţiilor informatice: Microsoft Office, Adobe, Internet, creare pagini web, etc.
  2. Exerciţii practice (drill and practice): constau în executarea de către elevi a unor sarcini practice în scopul aplicării cunoştinţelor la soluţionarea unor probleme practice, sau în vederea însuşirii unor deprinderi (pentru o anumită profesiune de exemplu). Există exerciţii practice de următoarele tipuri: aplicaţii obişnuite, aplicaţii de proiectare, aplicaţii de execuţie, construcţie, producţie sau fabricaţie şi creaţie. Utilizarea exerciţiilor practice are ca etapă iniţială demonstraţii executate de către profesor, prin care li se explică elevilor cum anume se vor derula exerciţiile practice. Etapele necesare în parcurgerea exerciţiilor practice sunt: familiarizarea cu mediul de lucru şi cu acţiunile care trebuie desfăşurate, planificarea şi organizarea individuală a muncii în raport cu sarcina practică, efectuarea propriu-zisă a exerciţiului, controlul şi autocontrolul muncii efectuate, cu însuşirea erorilor şi corectarea acestora. Se pune accent pe corectitudinea execuţiei şi se are în vedere principiul creşterii progresive a gradului de dificultate. Ca exemple se pot considera aplicaţiile din domeniul tehnic, din domeniul informatic, ş.a.
  3. Simulări şi experimente: prin simulare se încearcă reproducerea unor fenomene, procese sau situaţii reale. Elevii interacţionează cu programul de instruire în mod similar cu modul de interacţiune al unui operator cu un sistem real, într-un mod simplificat. Simularea este bazată pe analogia cu sistemul real. Simulările conţin prezentarea iniţială a fenomenului, procesului sau situaţiei reale, ghidează activitatea elevului, oferă situaţii practice pe care elevul trebuie să le rezolve şi eventual, poate atesta nivelul de cunoştinţe şi deprinderi pe care elevul le posedă după parcurgerea programului de instruire. Şi în acest caz exemplele sunt din domeniul tehnic, fizică, astronomie, chimie, biologie, ş.a. un exemplu interesant este softul pentru simularea examenului de obţinerea permisului de conducere utilizat în şcolile de şoferi. De asemenea, des întâlnit este şi planetariu utilizat în astronomie.
  4. Jocuri pentru instruire: jocurile sunt predominate de activităţi de simulare; elevul este pus în faţa unor situaţii problemă pe care trebuie să le rezolve cu ajutorul unor reguli şi prin diferite modalităţi de acţiune care să vizeze atingerea scopurilor. În derularea jocului elevul trebuie să aibă posibilitatea să se corecteze atunci când greşeşte, atenţionat fiind că a greşit. Prin astfel de jocuri se pot învăţa limbi străine, operaţiile elementare în matematică, ş.a. Foarte mult se întâlnesc jocurile în învăţământul primar, dar şi în învăţământul gimnazial, odată cu introducerea unor noi discipline precum chimia sau fizica.
  5. Teste pedagogice: sunt poate categoria cea mai des întâlnită, fie independente, fie ca parte integrantă a unor aplicaţii complexe. Specificitatea lor depinde de mai mulţi factori: momentul testării, scopul testării, tipologia acţiunii (feed-back sau nu). Interpretarea rezultatelor la aceste teste poate determina fie un pronostic al reuşitei, fie un inventar al achiziţiilor, fie un diagnostic de stabilire a unor dificultăţi cu menţionarea sursei acestor dificultăţi. Există o multitudine de teste: teste iniţiale aplicate la începutul unui ciclu şcolar, an şcolar, semestru; teste aplicate după parcurgerea unor teme sau capitole; teste de lucru sau simulare; teste bazate pe gândire sau memorare; teste cu răspunsuri standardizate sau deschise, ş.a. un test trebuie să conţină scopul şi setul de cunoştinţe pentru care se aplică, obiectivele testului, durata de timp în care se aplică, afişarea rezultatelor şi a erorilor cu procentajul de corectitudine. Aceste teste pot fi întâlnite pentru marea majoritate a disciplinelor.
  
  
  3. INTERNETUL
  
  
  Numele propriu INTERNET, care nu trebuie confundat cu serviciul World Wide Web, se referă la rețeaua mondială unică de computere interconectate prin protocoalele (regulile) de comunicare Transmission Control Protocol și Internet Protocol, numite pe scurt TCP/IP. Precursorul Internetului datează din 1965, când Defence Advanced Research Projects Agency – DARPA – Agenția pentru Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare - a Ministerului Apărării, Department of Defense sau DoD din SUA a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Super-rețeaua din zilele noastre a rezultat din extinderea rețelei Arpanet. World Wide Web este doar unul din multele servicii oferite prin Internet.
  Aplicațiile Internetului sunt numeroase: în primul rând afișarea de informații mai mult sau mai puțin statice cu formă de text, imagini și sunete (așa-numitele pagini web), apoi poșta electronică e-mail, transferul de fișiere de date și informații, chat, video și video on demand, telefonie și telefonie cu imagine prin Internet, televiziune prin Internet, e-commerce, sondări de opinie, mediu pentru răspândirea știrilor, mediu pentru toate genurile de grafică și muzică, deschiderea unei sesiuni de lucru de la distanță, grupuri de discuții pe teme prestabilite, jocuri interactive prin rețea, operații bancare (Internet banking) și multe altele. Printre ele, World Wide Web, prescurtat WWW, deseori numit numai „web”, este la loc de vârf, deoarece este o aplicație multimedială și integrativă, cu o interfață de utilizator (Graphic User Interface, GUI) foarte atrăgătoare din punct de vedere grafic, practică și simplu de folosit. WWW a fost inventat de către Tim Berners-Lee în anul 1993. Pentru folosirea tuturor aplicațiilor din web este nevoie în general doar de un singur program multifuncțional numit browser. Exemple de browsere: MS Internet Explorer, Mozilla Firefox (provenit din Netscape Navigator), Opera ș.a.
  În învăţământ INTERNETUL poate fi utilizat pe mai multe direcţii:
  1. Motoarele de căutare. Exemple: GOOGLE, YAHOO, ALTAVISTA, MSN Search, ş.a. Acestea accesează Internetul în mod automat și frecvent și care stochează titlul, cuvinte cheie și parțial chiar conținutul paginilor web într-o bază de date. În momentul în care un utilizator apelează la un motor de căutare pentru a găsi o anumită frază sau cuvânt, motorul de căutare se va uita în această bază de date și în funcție de anumite criterii de prioritate va crea și afișa o listă de rezultate. Cel mai cunoscut şi frecvent utilizat este GOOGLE a cărui adresă de acces este www.google.ro (pentru varianta în limba română) sau www.google.com variantă în limba engleză.
  2. Resurse de tip wiki. O aplicaţie wiki este „ o colecţie expandabilă de pagini Web interconectate, un sistem hipertext pentru memorarea şi modificarea informaţiei, fiecare pagină putând fi simplu editată de un utilizator, într-un browser, folosind formulare”, fără a fi necesare cunoştinţe HTML. Cea mai cunoscută aplicaţie de tip wiki este WIKIPEDIA, o enciclopedie pe Internet generală, în mai multe limbi, având conținut deschis tuturor pentru utilizare și dezvoltare; este dezvoltată prin colaborarea voluntară a unui mare număr de persoane și administrată de fundația non-profit Wikimedia. A luat fiinţă în 2001, iar în România paginile WIKIPEDIA apar în limba română din 2003. În 2010 s-au introdus la paginile din limba română diacriticele. Adresa de acces la varianta în limba română este http://ro.wikipedia.org.
  3. Dicţionare. Există o multitudine de dicţionare, de la cele explicative – DEX Online (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române), până la cele generale utilizate pentru traduceri. Adresa dicţionarului DEX este http://dex-online.ro/.
  4. Biblioteci on-line. Sunt colecţii de cărţi în format electronic, de regulă *pdf. Câteva adrese utile ale unor biblioteci frecvent utilizate sunt:
  •  http://www.unibuc.ro/ro/biblioteca_virtuala_top,
  •  http://www.e-scoala.ro/biblioteca/index.html
  •  http://www.unibuc.ro/CLASSICA/
  •  http://www.bcub.ro/continut/resurseweb/ebooks_pag.php
  •  http://biblioteca-online.ro/
  •  http://biblior.net / ş.a.
  •                                     
    Bibliografie:
    Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.297
  • Sursa: https://www.moodle.ro/preparandia/index.php/liceal7/item/468-utilizarea-calculatorului-in-procesul-educational-instruirea-asistata-de-calculator
  
  

Pedepse sau recompense în şcoală? Prof. Mihaela Contescu, Col. Teh. „Lazăr Edeleanu” şi Gr. Şc. Ind. „1Mai” Ploieşti

Aşa cum se susţine în psihologie recompensele şi pedepsele au un rol semnificativ în motivaţia indivizilor. Dacă ar fi să alegem între ele, balanţa ar înclina în favoarea utilizării recompenselor în detrimentul pedepselor. Totuşi, s-a demonstrat, că, decât o atitudine indiferentă e mai bine să utilizăm chiar şi o motivaţie negativă dacă nu putem apela la una pozitivă.

În literatura de specialitate se vorbeşte de rolul recompenselor interne şi externe în formarea şi întărirea motivaţiei elevilor. Aceste tipuri de recompense pot juca un rol deosebit şi în managementul şi controlul clasei, după cum susţine Emil Stan. Printre recompensele ce pot fi atribuite elevilor putem enumera: nota, diplome, lauda, excursii gratuite, cărţi, premii în bani sau obiecte, dar şi satisfacţia atingerii standardelor impuse de profesor, sentimentul de împlinire personală, satisfacerea curiozităţii.

Poate printre recompensele cele mai utilizate de profesor se află premiile, care pot produce însă, pe lângă efectele benefice, şi efecte nedorite. Aşa cum subliniază şi Emil Stan (1999) „acordarea unui premiu face plăcere oricui, iar profesorul trebuie să orienteze acest sentiment în vederea obţinerii unor comportamente dezirabile: muncă, spirit de colaborare, răspunsuri rapide”. Astfel, ar trebui premiate nu doar rezultatele foarte bune obţinute de către unii elevi, ci apreciate în mod corespunzător şi eforturile depuse de către alţi elevi, care nu obţin rezultate foarte bune, dar care dovedesc că s-au străduit şi au făcut tot posibilul să aibă o situaţie satisfăcătoare.

Recompensele, indiferent de forma lor, nu trebuie să fie confundate cu mita. În acest sens, Marvin Marshall citat de E. Stan (2004), afirmă că: „recompensele pot fi considerate o confirmare minunată a efortului şi talentului elevilor; recompensele pot constitui stimulente foarte eficiente, dacă elevii au decis că merită să muncească pentru a le primi; recompensele primite pentru comportamentele dezirabile sunt contraproductive, deoarece atunci când îşi recompensează elevii pentru comportamentul aşteptat, profesorul trimite un semnal fals; dacă va fi recompensat pentru comportamentul aşteptat, elevul se va obişnui să întrebe: ″Dacă fac ceea ce îmi ceri, ce primesc în schimb?″ - această abordare subminează valorile comunităţii şi democraţiei, responsabilitatea socială, încurajând egoismul şi nonimplicarea; mesajul că un comportament este bun deoarece este recompensat vizează nivelul cel mai de jos al valorilor etice: ″ceea ce fac trebuie să fie bun dacă a fost recompensat″; oferind astfel de recompense, nu se încurajează deloc dezvoltarea morală, bun sau rău, drept sau nedrept, just sau injust, moral sau imoral, nu contează, din moment ce factorul determinant îl constituie premierea; recompensarea comportamentului aşteptat presupune că acel comportament nu este valoros în sine, ci pentru că a fost premiat”.

Cercetări în domeniul psihologiei sociale demonstrează că a recompensa o persoană pentru ceea ce face are ca efect în timp scăderea interesului pentru activitatea respectivă.

Deşi părerile sunt împărţite cu privire la folosirea sau nu a recompenselor, dar şi pedepselor, utilizarea acestora este indispensabilă. Ar trebui să se distingă mai clar în ce context şi când sunt eficiente. În acest sens Timothy Blair sistematizează caracteristicile unor recompense eficiente, dar şi elemente definitorii ale celor ineficiente, pe care le regăsim enumerate de E. Stan (1999). Cele eficiente  „se oferă din când în când, specifică detaliile realizării pentru care elevul este recompensat, relevă spontaneitate, varietate şi alte semne de credibilitate, ..., recompensează atingerea unor standarde specificate anterior, ..., furnizează elevilor informaţii despre nivelul de competenţă şi despre valoarea realizărilor lor, orientează elevii spre o apreciere mai exactă a eficacităţii comportamentului lor în timpul realizării temelor, a eficienţei modului lor de a gândi rezolvarea unor probleme, ..., se atribuie pentru un efort încununat de succes, pentru perfecţionarea unor capacităţi şi implică supoziţia că, pe viitor, sunt aşteptate performanţe asemănătoare, sprijină motivaţia endogenă, centrează atenţia elevului pe comportamentul propriu, desfăşurat în timpul realizării performanţei, întăreşte comportamentul dezirabil, care a avut drept consecinţă atingerea performanţelor”.

După cum se ştie în şcoală se vorbeşte despre duetul recompense-pedepse. Ce se înţelege prin pedeapsă? „...trebuie să se înţeleagă tot ce-i poate face pe copii să simtă greşeala pe care au  comis-o, tot ce-i poate ruşina, tot ce-i poate face să se simtă jenaţi; ...o anumită răceală, o anumită indiferenţă, o întrebare, un gest care să-i ruşineze, retragerea unei însărcinări” (M. Focault, 1997).

Kasambira subliniază caracterul controversat al pedepselor, recunoscând în acelaşi timp că sunt indispensabile managementului clasei: pedeapsa trebuie să constituie consecinţa „naturală” a abaterii elevului. Pe de altă parte recurgerea la pedepse ar trebui să fie sporadică, deoarece folosirea excesivă a acesteia creează o atmosferă represivă, inadecvată învăţării, iar profesorul care pedepseşte fără discernământ, prea repede şi prea des va rămâne descoperit în situaţii în care realmente presupun recurgerea la pedeapsă. Pe de altă parte, în momentul în care s-a hotărât aplicarea unei pedepse, ea trebuie să fie rapidă, precisă, vizibilă şi în acelaşi timp profesorul să nu pedepsească niciodată sub imperiul sentimentelor.

Dacă la fiecare greşeală îl pedepseşti pe cel responsabil, acesta va învăţa cum să evite pedepsele - dacă în schimb îl recompensezi formal/ informal pentru progresele realizate, va fi "condiţionat pozitiv" să facă progrese în performanţa profesională. Din păcate, uneori este necesară aplicarea unei pedepse - mai ales atunci când individul a fost avertizat anterior că la repetarea greşelii va suferi consecinţe negative (dacă individul repetă greşeala şi nu se întâmplă nimic, în ciuda pedepsei "promise", impactul admonestărilor ulterioare va scădea drastic). Există câteva reguli generale de aplicare a pedepselor: să fie aplicată imediat după comiterea faptei, să fie proporţională cu greşeala comisă, să fie explicată - atât necesitatea ei, cât şi măsurile luate. Cel mai important, aplicarea pedepsei să nu strice relaţiile informale dintre cele două persoane ("Ştiai ce se va întâmpla dacă vei repeta greşeala; este responsabilitatea şi obligaţia mea să administrez măsurile corective; sper însă că asta nu ne va împiedica să avem o relaţie bună în continuare"); la acest aspect contribuie mult modul în care se comunică pedeapsa - întotdeauna între patru ochi, niciodată în public, cu colegii de faţă!

Aceleaşi modalităţi de comunicare le găsim şi în cazul recompenselor: premierea elevului poate avea loc în public sau între patru ochi. Cuvântul de laudă spus elevului între patru ochi nu este atât de folosit, dar se consideră că ar trebui să se recurgă la acest procedeu mai ales în cazul copiilor rebeli.
Există suficiente argumente împotriva utilizării frecvente a pedepselor deoarece presupun aplicarea unor stimuli neplăcuţi sau suspendarea stimulilor care fac plăcere. Emil Stan (2004) citează concepţia lui Kasambira: „utilizarea stimulilor neplăcuţi trebuie evitată pe cât se poate, nu pentru că nu ar avea efect, ci din cauza consecinţelor secundare nedorite. Părinţii şi profesorii ar trebui să-i obişnuiască pe copii să le ceară ajutorul în rezolvarea problemelor, indiferent de natura acestora, dar efectul major al utilizării stimulilor neplăcuţi este comportamentul de evitare, şi nu implicarea adulţilor”.

Acelaşi autor, Emil Stan, concluzionează elementele ce ar trebui respectate în aplicarea unei pedepse: prevenirea sustragerii de la pedeapsă, minimizarea repetării pedepsei în viitor, evitarea modelului agresiv, aplicarea promptă a pedepsei, retragerea privilegiilor trebuie însoţită de modalităţile necesare recâştigării lor, utilizarea avertismentelor, consecvenţa atitudinii profesorului.

Prin aplicarea unor pedepse se poate produce un efect de undă prin care să fie mult amplificate resentimentele faţă de profesor, faţă de obiectul de studiu pe care acesta îl predă şi chiar faţă de şcoală în general. Nu este de ignorat nici faptul că pedepsele pot asigura conformitatea elevilor, dar nu şi mentalităţile, standardele şi criteriile din registrul moral.

Bibliografie:

1. Foucault, Michel -  A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997
2. Stan, Emil - Despre pedepse şi recompense în educaţie, Iaşi, Ed. Institutul European, 2004
3. Stan, Emil - Profesorul între autoritate şi putere, Bucureşti, Ed. Teora, 1999

Prof. psihologie Mihaela Contescu, Colegiul Tehnic „Lazăr Edeleanu” şi Gr. Şc. Ind. „1Mai” Ploieşti

Sursa: http://www.didactic.ro/revista-electronica/revista-electronica-didactic-ro-issn-aa844-4679-septembrie-2-aaaa/pedepse-sau-recompense-in-scoala-prof-mihaela-contescu-col-teh-lazar-edeleanu-si-gr-sc-ind-aamai-ploiesti

Palma la fund, pedepsele si tipetele in disciplina copilului

Palma la fund, pedepsele si tipetele sunt unele dintre cele mai frecvente tehnici la care recurg parintii in disciplinarea copilului. Cu toate acestea, unele dintre ele nu sunt doar ineficiente, ci devin un exemplu negativ de urmat de copii si lasa si urme emotionale in dezvoltarea lor.

Iata cum se folosesc corect pedepsele in procesul de disciplinare si de ce nu trebuie sa apelezi niciodata la palmuire sau tipete!

Palma la fund in disciplina copilului

Foto: sott.net

Palma la fund este una dintre cele mai controversate metode de disciplinare. Exista si la ora actuala parinti care inca se incred in eficienta acestei tehnici, atat de criticate de psihologi si specialisti in dezvoltarea copilului.

Multi dintre ei se declara impotriva lovirii copilului ca metoda de disciplinare, dar recunosc ca uneori le mai scapa cate o palma peste funduletul sau obrazul celui mic.

In realitate, palmuirea nu reprezinta decat o forma de eliberare a stresului si tensiunilor parintelui si de incetare, pe termen scurt, a comportamentului obraznic al copilului.

Specialistii considera ca este una dintre cele mai putin eficiente metode de disciplinare si ca repetarea constanta a acestor tipuri de "corectare"a comportamentului poate lasa urme adanci in dezvoltarea viitoare a copilului.

Palmuirea este ineficienta, deoarece face copilul sa se simta umilit, lipsit de ajutor si iritat si sa creada ca aceasta este o metoda utila de rezolvare a problemelor. Trimite un mesaj gresit copilului. Nu va trece mult pana cand acesta va prelua comportamentul tau si il va pune in practica cu alti copii de varsta lui.

In plus, palmuirea nu ofera, in procesul disciplinar, si un comportament alternativ, ceea ce o face ineficace. Micutul este agresat fizic pentru fapta sa, dar nu i se ofera si varianta corecta in care ar fi trebuit sa se poarte, un contra-exemplu la comportamentul lui nepotrivit.

Tu stii cum sa alegi jucariile potrivite pentru copilul tau? Afla!

Copilul nu invata nimic de pe urma pedepsei aplicate si primeste adesea un mesaj eronat. De exemplu, daca micutul sparge o glastra si exista riscul sa se raneasca in ea, iar apoi primeste o palma la fund, mesajul pe care i-l transmiti este ca primeste palma la fund, pentru ca altadata sa nu mai faca asta, deoarece s-ar putea rani. Dar, pentru micut este confuz mesajul pe care il transmiti - "te lovesc, adica te ranesc, tocmai pentru ca nu vreau sa te ranesti". Care mai este diferenta intre faptul ca s-ar fi ranit in cioburi si faptul ca tu il ranesti, lovindu-l? Cum ar putea el sa inteleaga ca o faci spre binele lui? Se deduce ca lovirea in sine este un bine!

Disciplina pozitiva, laudarea si incurajarea copilului spre fapte pozitive, in detrimentul accentuarii celor negative, este o varianta mult mai buna de disciplinare.

Pedepsele in disciplinarea copilului

Foto: ourkids.net

Pedepsele sunt o metoda utila de disciplinare micutului, insa doar daca sunt folosite corect si in limite acceptabile. Nu toate pedepsele sunt tolerate in procesul educatiei lui si nu toate sunt eficiente.

Cristina Calarasanu, psiholog specializat in "Terapie Psihanalitica Familiala", sustine ca parintele apeleaza la pedeapsa atunci cand se simte depasit de situatia in care copilul il pune la un moment dat si nu stie sa faca altceva, decat sa isi exercite autoritatea asupra lui.

Psihologul sustine ca pedepsele fizice sunt ineficiente si nu fac decat sa produca sentimente de teama micutului, care ulterior se transforma in ura si furie. Deoarece nu isi va putea indrepta ura asupra parintilor, copilul va avea tendinta sa o deplaseze si reverse asupra altor copii si sa capete astfel un comportament agresiv, obraznic, total opus scopului in care a fost initiata pedeapsa.

Pentru ca pedepsele sa functioneze si sa fie eficiente in dezvoltarea copilului, ele trebuie sa fie integrate intr-un sistem bine pus la punct de reguli si limite, de care copilul sa fie constient tot timpul.

Regulile sunt esentiale pentru buna functionare a unei familii si a copilului in cadrul acesteia si au nevoie de o aplicabilitate fara echivoc si constanta in disciplinarea lui. Cel mic trebuie sa fie constient de existenta regulilor, de ceea ce sunt ele si ce presupun, dar si de consecintele incalcarii lor.

Pedeapsa trebuie sa se traduca prin pierderea unui privilegiu la copii. Doar in cazul in care i se refuza sau restrictioneaza accesul copilului la o activitate sau obiect care ii place, pedeapsa functioneaza. Se poate apela la a-i refuza dreptul de a se juca cu jucaria preferata, de a se uita la TV sau de a se juca la calculator. Acestea sunt pedepse recomandate si considerate eficiente la copii.

Aceste restrictii trebuie intotdeauna insotite de explicatii si argumente, sustine psihologul. Copilul trebuie sa stie si sa inteleaga de ce este pus in aceasta situatie, unde a gresit, sa isi dea seama ce simte si cum sa nu mai faca aceeasi greseala in viitor.

Tipetele in disciplinarea copilului

Foto: disciplineproject.com

In multe cazuri, tipetele parintelui apar parca involuntar si incontrolabil. Copilul aduce parintele la stadiul la care nu-si mai poate stapani nervii (si nici decibelii) si recurge la o avalansa de reprosuri, sub forma de cearta, care iau forma zbieratului.

Acest model de comportament ofera un exemplu negativ copilului, care invata ca problemele se pot rezolva prin tipete sau capata un obicei din a tipa si el. Nu ii mai poti reprosa ca tipa si nu ii poti comanda sa taca, din moment ce tu o faci din plin.

Daca tipi de fiecare data cand face o boacana, vei instaura un soi de obicei. Micutul va invata ca doar atunci cand ridici tonul este semnalul ca trebuie sa se opreasca din ce face, iar in alte conditii nu o va mai face.

Prin ridicarea vocii, expertii sustin ca nu vei obtine ce doresti de la micutul tau. Dimpotriva, pe masura ce vei apela mai des la tipete, copilul va dobandi toleranta la ele, iar la un moment dat nu vor mai functiona.

In plus, acestea trimit si un mesaj gresit copilului, aratandu-i ca ti-ai iesit din fire si ca nu poti controla situatia. Micutul iti identifica in acest fel punctul slab si profita de fiecare data de el.

Cel mai indicat este sa fii ferma si sigura pe tine atunci cand te afli in fata unui comportament neadecvat al micutului, dar pastrandu-ti calmul. Nu iti arata emotiile in fata lui, chiar daca iti vine sa tipi. In cazul in care iti vine sa zbieri de nervi, fa o scurta pauza inainte de a reactiona, numara de la 10 la 1 in gand si respira adanc. Abia apoi aplica pedeapsa direct proportionala faptei lui, o metoda mult mai eficienta de disciplinare a copilului.
     Sursa: http://www.copilul.ro/comunicare-copii/educarea-copiilor/Palma-la-fund-pedepsele-si-tipetele-in-disciplina-copilului-a10293.html