STRATEGII DE NEGOCIERE ÎN CLASA DE ELEVI

Conflictele între elevi Profesorul se confruntă în fiecare zi cu un număr foarte mare de conflicte. El trebuie să fie un pacificator care utilizează constructiv conflictul, în vederea atingerii finalităţiilor educaţionale stabilite. Cauzele concrete ale conflictului pot fi : Atmosfera competitivă. Elevii au fost obişnuiţi să lucreze individual pe bază de competiţie, lipsindu-le deprinderea de a munci în grup, încrederea în colegi şi profesori. Ei nu doresc decât victoria asupra celorlalţi şi dacă nu o obţin îşi pierd stima de sine. Competiţia apare în toate momentele, chiar în cele în care ea este neproductivă. Atmosfera de intoleranţă. În clasă se formează ”bisericuţe”, iar lipsa sprijinului între colegi duce de multe ori la singurătate şi izolare. Apar resentimente faţă de capacităţile şi realizările celorlalţi, neîncrederea şi lipsa prieteniei. Comunicare slabă. Aceasta reprezintă solul cel mai fertil pentru conflict. Cele mai multe conflicte pot fi atribuite neînţelegerii sau percepţiei greşite a intenţiilor, sentimentelor, nevoilor şi acţiunilor celorlalţi. Elevii nu ştiu să-şi exprime în mod pozitiv nevoile şi dorinţele, sau le este frică să facă asta. Exprimarea nepotrivită a emoţiilor. Orice conflict are o componentă afectivă. Conflictele se pot accentua atunci când elevii au sentimente deplasate, nu ştiu să-şi exprime supărarea sau nemulţumirea într-un mod neagresiv, îşi suprimă emoţiile şi sunt lipsiţi de autocontrol. 1 Acest material a fost realizat în cadrul proiectului ,,Reforma predării fizicii în învățământul preuniversitar”, finanțat de Romanian-American Foundation, prin Grantul 042-2013. Bibliografia se regăsește într-un document separat. 2 Principalele strategii posibil de adoptat de către profesori pentru a crea un sentiment de coeziune unei clase de elevi sunt: - crearea unui climat în care elevii să fie convinşi că pot să îşi exprime opiniile şi sentimentele lor în mod deschis şi sincer; pentru aceasta profesorul îi va solicita sistematic să îşi exprime ideile şi opiniile, pe care le va încorpora în discuţiile şi activităţile clasei; - crearea unor mecanisme prin care elevii pot să ajute la buna desfăşurare a activităţilor clasei (de exemplu, prin însărcinarea elevilor, pe rând, să se ocupe de manevrarea aparaturii de laborator, sau de întreţinerea sa); - promovarea unor valori sociale favorabile cooperării, împărţirii echitabile a sarcinilor; - crearea unor oportunităţi elevilor clasei de a se ajuta unul pe altul; - recunoşterea şi menţionarea publică, de fiecare dată, a celor care au contribuit cu ceva ( oricât de puţin ) la defăşurarea cu succes a unor activităţi. Utilizarea repetată şi consecventă a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de către profesori va face ca elevii să fie capabili, după un timp, să-şi rezolve singuri conflictele şi să nu le aducă de fiecare dată în faţa profesorului. Acest lucru are efecte benefice asupra atmosferei din clasă, contribuind la crearea unei comunităţi educaţionale în care elevii se sprijină unii pe alţii. Caracteristiciile acesteia sunt: Cooperare. Elevii sunt obişnuiţi de către profesor să lucreze împreună, să aibă încredere unii în ceilalţi şi să-şi împărtăşească preocupările. Comunicare. Elevii sunt învăţaţi să comunice cu acurateţe ceea ce au de spus şi să-i asculte atent pe ceilalţi. Toleranţă. Elevii sunt obişnuiţi să respecte şi să valorizeze pozitiv diferenţele între oameni, să înţeleagă propriile prejudecăţi şi modul în care acestea acţionează. Expresie emoţională pozitivă. Elevii sunt învăţaţi de către profesor să-şi exprime sentimentele, în special supărarea sau nemulţumirea, în modalităţi neagresive şi nedistructive. Totodată ei învaţă auto-controlul. 3 II. Conflicte între profesor şi elev Conflictele din clasa de elevi sunt generate de discrepanţa dintre sistemul de valori, interesele şi nevoile elevilor şi sistemul pe care îl reprezintă profesorul. Situaţiile conflictuale elev-profesor pot fi împărţite în: Probleme legate de elevi  presiuni din partea colegilor: presiunea exercitată de colegi poate juca un rol pozitiv (prin interacţiunile pe care le presupune ajută la socializarea rapidă şi adecvată a elevilor), dar poate juca la fel de bine şi un rol negativ (generând revoltă împotriva regulilor clasei, a profesorului, a şcolii în general, revoltă care va strânge adepţi). Atunci când grupul de prieteni are tendinta de a încuraja comportamente indezirabile, profesorul se va strădui să creeze oportunităţi celor asociaţi la acest grup, să cunoască şi să interacţioneze cu elevi care au atitudini mai productive. Pentru a nu mai fi luaţi în derâdere pentru străduinţa lor, de a obţine rezultate şcolare bune, uneori se recomandă ca elevii să fie puşi să demonstreze ceea ce au învăţat în cadrul unor întrevederi particulare cu profesorul, şi nu în faţa unor asemenea“prieteni”.  absenţa succesului academic: elevii care obţin de regulă rezultate mediocre la învăţătură trăiesc sentimentul insuccesului, al neputinţei (care, la limită, poate deveni neputinţă învăţată) de a se încadra în ritmul impus de colegi şi sfârşesc prin a-şi pierde interesul pentru învăţare şi pentru valorile şcolii. Conştientizarea unei situaţii de acest tip, la care se adaugă deplasarea interesului către domenii care îi permit să obţină şi el succese (unele aflate la limita legalităţii) constituie un mediu favorabil pentru izbucnirea conflictelor în sala de clasă. Pentru rezolvarea acestei probleme, profesorul trebuie să dispună de informaţii corecte cu privire la nivelul elevilor şi să ia în considerare toate cauzele care pot duce la lipsa/refuzul motivaţiei. Profesorul trebuie să fixeze un nivel standard de succes, pe care să-l discute cu elevul în cauză, stabilind împreună cu acesta nivelul pe 4 care îşi propun să-l atingă. Profesorul trebuie să fie calm şi să susţină efortul celor în cauză.  hrana şi somnul: un mediu familial ostil şi care neglijează nevoia de hrană şi de somn (nevoia de odihnă în genere) a elevului, devine premisa unor posibile stări conflictuale, din cauza unei munci intelectuale de slabă calitate şi a unei dispoziţii uşor iritabile. În acest caz, este obligatorie o intervenţie a dirigintelui clasei, respectiv a psihologului şcolar, care vor lua legătura cu familia.  plictiseala: deoarece nivelul stimulilor din mediul şcolar diferă semnificativ de acela din mediul extraşcolar, ( unde clipurile, reclamele, filmele horror, muzica heavy etc. creează deprinderi pentru intensităţi, dinamici, culori de neatins). Ca atare, mediul şcolar pare cenuşiu, anost, în ultimă instanţă plicticos. Gradul de plictiseală este accentuat şi de lipsa de legătură dintre o bună parte din conţinuturile predate la clasă şi interesele reale ale elevilor, la care se adaugă un învăţământ pasiv şi absenţa unui material auxiliar adecvat. Plictiseala este una dintre cauzele majore ale problemelor minore de comportament. O modalitate de îndepărtare a acesteia este abordarea progresivă a activităţilor, prin crearea varietăţii şi provocarea elevilor pentru a ieşi din rutina şcolară.  nevoia de recunoaştere socială, mai ales din partea colegilor. Unii elevi simt nevoia unor întăriri periodice care să le ateste ascendenţa pe care o deţin printre cei de aceeaşi vârstă. Acest lucru se poate realiza cel mai uşor provocând autoritatea profesorului; dacă provocarea nu este acceptată, prin contaminare, orice elev va crede că poate sfida autoritatea profesorului, iar clasa va fi scăpată de sub control. Manifestarea constă în vorbitul în timpul orelor, fără permisiunea profesorului. Pentru a remedia acest comportament, profesorul trebuie să stabilească în mod explicit coordonatele comportamentului elevilor în timpul predării (ex.: interdicţia de a interveni verbal fără anunţarea prealabilă prin ridicarea mâinii şi fără a fi primit permisiunea profesorului în acest sens). Dacă problema persistă, profesorul trebuie să apeleze mai energic la simţul responsabilităţii individuale, utilizând, după caz, consecinţele pozitive şi negative 5 ale comportamentului – cele negative se referă la „timpul datorat” şi la intervale de eliminare.  izolarea socială - unii elevi, care se integrează mai greu, de obicei sunt marginalizaţi, ceea ce le provoacă un mimetism exagerat în raport cu comportamentul grupului. În dorinţa de a fi asemănători celorlalţi membri ai grupului, vor exagera, provocând dificultăţi de control profesorului. Elevii fără prieteni se află într-un cerc vicios: neavând prieteni, nu-şi pot dezvolta deprinderile sociale cerute de o asemenea relaţie, neavând deprinderile sociale necesare, nu îşi pot face prieteni ş.a.m.d. Pentru a determina spargerea acestui cerc vicios, profesorii, de obicei, le creează oportunităţi să participe la activităţi de învăţare care presupun cooperare, reciprocitate,soluţionarea conflictelor pe cale amiabilă. Atunci când sunt respinşi de colegi din cauza stângăciilor lor de relaţionare socială (aroganţă, comportament jignitor etc.), le oferă consilierea de care au nevoie pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul în viitor.  comportamentul impulsiv - este caracteristic acelor elevi care par incapabili să anticipeze consecinţele actelor lor. Lipsiţi de o socializare adecvată, incapabili să-şi reprime pornirea de a provoca, aceşti elevi pot constitui o problemă dificilă pentru profesor. Ei sunt incapabili să asculte discursul profesorului şi refuză să îndeplinească indicaţiile verbale ale acestuia. Pentru reglarea acestei situaţii, mai întâi, se stabileşte o regulă generală cu privire la modul în care discursul profesorului trebuie urmărit de către elevi, care trebuie să includă şi consecinţele pozitive şi negative. Este util ca profesorul să aprecieze efortul elevilor de a-şi păstra atenţia şi de a urmări indicaţiile pe parcursul orei.  ignorarea regulilor - ceea ce nu presupune neapărat ignorarea lor cu bună ştiinţă. Instituirea unui sistem de reguli cere timp şi, oricum, întotdeauna va funcţiona un sistem formal (mai strict) şi unul real (mai lejer). Regulile existente (cele care funcţionează de fapt) se instituie de multe ori prin presiunile pe care elevii le fac asupra profesorului, pentru a vedea în ce măsură acesta este dispus 6 să se abată de la sistemul formal. Acest comportament se manifestă prin întârzierea la ore şi absenteism. În aceste situaţii, profesorul va adopta sisteme de evaluare care acordă puncte pentru pentru participarea la oră şi efortul depus de elevi. Lecţia va debuta imediat după începutul orei, iar elevii trebuie să fie înştiinţaţi asupra măsurilor ce vor fi luate când întârzierea devine un obicei.  conflicte între sistemele opuse de reguli - apar atunci când un elev posedă seturi opuse de reguli, deoarece unul poate permite ceea ce altul interzice. De obicei, un elev posedă un set de reguli pentru şcoală, unul pentru acasă şi unul pentru grupul de prieteni din care face parte. Invariabil, setul de reguli mai lejer este cel de acasă. Ciocnirea dintre aceste ierarhii diferite poate genera comportamente deviante, dacă profesorul nu observă la timp acest lucru şi nu ia măsurile adecvate.  transferul afectiv - un comportament nepotrivit în clasă poate fi acceptabil acasă sau cu prietenii. Pe lângă transferul de comportamente, elevii pot opera şi un transfer afectiv. Astfel, antipatia resimţită faţă de tatăl său de pildă, poate acţiona prin transfer asupra profesorului şi prin intermediul acestuia, asupra şcolii în general. Factorii proprii mediului familial care induc un comportament perturbator în sala de clasă pot fi:  regulile tatălui sunt prea lejere, prea stricte sau lipsite de coerenţă;  divorţul, sau separarea părinţilor;  supravegherea pe care mama o exercită este în cel mai bun caz corectă, dar poate fi şi total inadecvată;  părinţii manifestă indiferenţă, uneori chiar ostilitate faţă de copii;  membrii familiei sunt angrenaţi în medii socio-profesionale diferite şi au prea puţine lucruri în comun;  părinţii nu vorbesc despre copii şi despre problemele lor;  relaţiile soţ-soţie sunt lipsite de căldură, ori nu sunt relaţii de egalitate;  dezaprobările părinţilor sunt mult mai numeroase decât încurajările; 7  mamele nu sunt fericite în mediul în care trăiesc;  când copiii greşesc, sunt pedepsiţi; în aceste perioade autocontrolul este mai dificil;  pentru a-şi masca dezinteresul, părinţii preferă să creadă că influenţa hotărâtoare asupra copiilor lor o au colegii/ prietenii;  timpul liber al părinţilor este lipsit de semnificaţii pozitive.  anxietatea- poate genera comportamente inadecvate ca o formă de apărare împotriva unor elemente ale mediului educaţional: examinări, vorbitul în faţa clasei, a fi judecat în faţa colegilor etc, motiv pentru care elevul nu ridică mâna. O soluţie ar fi ca profesorul să stabilească un interval al lecţiei în care elevii urmează să-şi anunţe răspunsul prin ridicarea mâinii şi intervale în care nu este cazul s-o facă. După stabilirea acestor distincţii, profesorul ignoră pe cei care răspund fără să se anunţe în prealabil şi îi solicită pe cei care ridică mâna.  modul de manifestare al profesorului - de multe ori poate crea probleme de disciplină, în loc să le rezolve. Iată câteva atitudini inadecvate: - de asuprire a elevilor, plecând de la premisa că ordinea este alfa şi omega în educaţie; - de ignorare dispreţuitoare a elevilor; - de evaluare a elevilor în termeni constant negativi şi depreciativi. Reacţia elevilor la asemenea atitudini poate lua forme extreme: furie, agresivitate verbală, vandalism, bătăi etc. Pentru contracararea acestor cauze, sunt necesare anumite calităţi din partea cadrului didactic, dar şi asigurarea anumitor oportunităţi din partea celorlalţi factori implicaţi: - profesorul trebuie să posede o personalitate pozitivă; - să utilizeze metode de predare eficiente; - să utilizeze şi să menţină standarde comportamentale coerente; - să dispună de sprijinul directorului pentru măsurile disciplinare luate; - să aplice în mod consecvent standardele de comportament tuturor elevilor; - să dispună de sprijinul părinţilor; 8 - să se ocupe în mod consecvent şi coerent de cauzele comportamentelor inadecvate; - să dispună de influenţa pozitivă a directorului; - să ia măsuri stricte de respectare a disciplinei. Probleme legate de profesor: de obicei, profesorii nu agreează ideea că propriul lor comportament poate constitui sursa unor probleme de disciplină, dar eşecul în elaborarea şi obiectivarea unui scenariu educativ relevant determină uneori incidente neplăcute în sala de clasă; printre factorii care pot determina probleme de comportament în sala de clasă amintim:  lipsa de experienţă: profesorii începători nu ştiu cum să interacţioneze cu un anumit grup de elevi sau nu ştiu cum să reacţioneze în anumite situaţii concrete, iar efectul este cel mai adesea perturbarea activităţilor din sala de clasă; de teama de a nu pierde controlul asupra elevilor, profesorii începători pot utiliza în mod inadecvat proceduri de menţinere a disciplinei sau pot utiliza proceduri inadecvate pentru situaţia creată (de obicei reacţionează disproporţionat, ceea ce are drept efect producerea unei perturbări mai mari decât aceea pe care vor să o rezolve; această reacţie exagerată se datorează faptului că le este teamă să nu piardă controlul asupra elevilor sau, nu de puţine ori, le este teamă că nu vor fi luaţi în serios).  probleme de comunicare: profesorul comunică într-un mod inadecvat aşteptările sale în raport cu elevii şi cu performanţele intelectuale ale acestora, ceea ce va lovi în nevoia lor de respect de sine şi va anula rolul de factor de motivare al propriilor aşteptări; în plus, remarcile sarcastice ale profesorului pot fi preluate de colegi şi însuşite ca atare, ceea ce va produce acelaşi efect: pierderea respectului de sine, dar şi mai grav, fenomenul numit (elevul va sfârşi prin a crede că anumite deprinderi, cunoştinţe etc. nu-i vor fi niciodată accesibile, chiar dacă, aşa cum am subliniat, neputinţa nu este reală, ci doar învăţată); să mai adăugăm că nu sunt recomandabile disputele cu elevii în faţa clasei; prezenţa celorlalţi colegi constituie uneori un factor mai degrabă agravant, obligându-i pe cei în cauză la reacţii exagerate, doar pentru a-şi păstra 9 prestigiul în ochii acestora; mai mult, unii dintre ei se pot ralia la punctul de vedere al rebelilor, amplificând dimensiunile conflictului.  diferenţe de atitudine: un management eficient al clasei presupune acceptarea diferenţelor de opinii dintre profesor şi elevi; mulţi elevi găsesc şcoala lipsită de relevanţă pentru viitorul lor şi, oricum, plictisitoare; altora le place şcoala, dar nu pot suferi un anumit obiect de studiu; deşi rolul profesorului presupune încercarea de a modifica atitudinea negativă a elevilor în raport cu şcoala, acesta trebuie să accepte, în acelaşi timp, diferenţele de opinii, de nevoi şi interese; pentru fiecare profesor obiectul de studiu pe care îl predă este cel mai important, dar s-ar putea, ca opţiunile unor elevi să nu se îndrepte către obiectul de studiu respectiv cu aceeaşi ardoare, iar profesorul trebuie să respecte acest lucru.  probleme personale: recomandarea cea mai des auzită este ca profesorul să-şi lase problemele personale la uşa sălii de clasă; doar în aceste condiţii îşi poate utiliza întreaga energie pentru a crea o atmosferă stimulativă, favorabilă procesului de învăţare; nu este corect din partea profesorului să permită problemelor personale să-l distragă de la îndatoririle profesionale şi, în plus, este contraproductiv din punctul de vedere al managementului clasei: elevii vor profita de lipsa sa de concentrare; de asemenea, nu este recomandabil ca profesorul să facă publice în sala de clasă neînţelegerile sale cu alţi colegi, care predau alte obiecte de studiu.  proiectarea: în absenţa proiectării, lecţia se desfăşoară la întâmplare şi nu sunt rare situaţiile în care profesorul intră în sala de clasă fără a avea un proiect, o structură clară a activităţilor anticipate; prin intermediul proiectării profesorul încearcă să asigure un învăţământ diferenţiat, care să răspundă nevoilor şi intereselor elevilor din clasa respectivă, nevoi şi interese mai degrabă divergente decât omogene; proiectarea potenţează creativitatea şi iniţiativa, iar situaţia de învăţare este gândită în funcţie de resursele educaţionale existente.  resurse materiale adecvate: diferenţierea experienţelor de învăţare este strâns legată (pe lângă proiectare) de prezenţa unui curriculum suficient de 10 personalizat (ceea ce constituie treaba profesorului), dar şi de prezenţa resurselor materiale adecvate, care să constituie împreună premisele unui învăţământ activ, individualizat; în aceste circumstanţe, elevul se va implica în activităţile desfăşurate în cadrul lecţiei, ceea ce va reduce la minimum situaţiile conflictuale din sala de clasă.  mediul: sala de clasă cuprinde mediul fizic şi mediul emoţional; altfel spus, se poate vorbi de şase factori care constituie cadrul educaţional: profesorul, elevul, strategiile şi tehnicile instrucţionale, conţinuturile, mediul social şi mediul fizic. În ceea ce priveşte mediul fizic, profesorul ar trebui să aibă în vedere iluminatul (de exemplu, stângacii ar trebui să stea mai aproape de ferestre pentru ca lumina să nu fie blocată în timpul scrisului), aranjamentul mobilierului (în funcţie de activităţi, strategii şi resursele materiale intenţionate), curăţenia (pe care o pot întreţine în bună măsură chiar elevii, ca efect al programului de disciplină care funcţionează în sala de clasă) şi temperatura (care trebuie să se încadreze între parametrii standard indiferent de anotimp). Profesorii tineri au în primul rând probleme legate de disciplină şi nu în ceea ce priveşte competenţele tehnice, vizând deprinderile sau conţinuturile specifice obiectului de studiu respectiv. Conceptul de disciplină a primit semnificaţii diferite în perioade de timp diferite. Astfel, cu nu prea mulţi ani în urmă, disciplina şcolară era asociată cu liniştea, în aşa fel încât se spunea că într-o sală de clasă trebuie ”să se audă bâzâitul muştei”. Astăzi, disciplina nu se mai asociază cu liniştea, chiar dacă în anumite momente ale lecţiei sau la anumite discipline de studiu mai este nevoie de aşa ceva. Scopul pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte disciplina este crearea autodisciplinei individului. De aceea, un cod al comportamentului în sala de clasă elaborat serios, poate aduce o contribuţie vitală la dezvoltarea unor standarde comportamentale dezirabile atât în interiorul şcolii, cât şi în afara acesteia. Problema nu este tocmai simplă, dacă luăm în considerare faptul că în familie, sau în cartierul de unde provin, elevii întâlnesc standarde şi criterii inacceptabile pentru sala de clasă sau pentru imperativele profesorilor. Elevii trebuie puşi în acele situaţii care să le arate că este mult mai profitabil 11 pentru ei să respecte standardele comportamentale acceptate de profesor, printre altele şi pentru că, acestea sunt considerate dezirabile de comunitatea în cadrul căreia trăiesc. Pentru a evita apariţia acestui tip de conflict, profesorul nu trebuie să-şi utilizeze puterea în mod discreţionar, cu scopul de a evidenţia lipsa de putere a elevilor. Autoritatea profesorului trebuie să se manifeste constructiv, prin crearea unui mediu propice învăţării, prin menţinerea ordinii şi prin evidenţierea a ceea ce este mai bun în elevi. În schimb, autoritarismul solicită implicit supunere oarbă şi conformism din partea elevilor. Deşi pare eficient, autoritarismul rezolvă problemele doar pe termen scurt şi doar superficial, întrucât conflictul cu elevii şi ostilitatea acestora se vor menţine. De aceea, trebuie gândită şi realizată exercitarea autorităţii dar fără a cădea în autoritarism. Pentru aceasta : - Stabiliţi reguli cu ajutorul clasei - Prezentaţi lista de reguli clasei şi explicaţi raţiunea fiecărui reguli - Decideţi împreună consecinţele pentru încălcarea regulilor - Nu faceţi nici un rabat de la respectarea regulilor ( trebuie să existe şi sancţiuni mai puţin grave pentru a putea fi aplicate când există circumstanţe atenuante) . Orice rezolvare a conflictelor implică o mai bună comunicare cu elevii. Cu cât comunicarea este mai bună şi mai completă, cu atât crearea unui climat de siguranţă fizică şi psihică va fi mai probabilă, iar conflictele vor fi mai uşor de rezolvat. III. Conflictele între profesori şi părinţi Principalele cauze ale acestor conflicte sunt: - Comunicarea defectuoasă din cauza neînţelegerilor sau numărului mic de contacte pe parcursul unui an şcolar. - Conflictul de valori şi lupta pentru putere - părinţii au prejudecăţi bazate pe experienţele lor anterioare sau nu le este clar care este rolul profesorilor în viaţa copiilor. Îmbunătăţirea relaţiilor cu părinţii prin diminuarea posibilităţilor apariţiei unor conflicte ireconciliabile presupune : 12 - Informarea periodică, în scris sau verbală a părinţilor în legătură cu realizarea obiectivelor educaţionale, cu reliefarea progreselor înregistrate de copilul lor. - Creşterea numărului de contacte în care solicitaţi părinţilor sugestii şi opinii pe care arătaţi că le primiţi cu plăcere. - Acomodarea cu ideile diferite ale părinţilor despre desfăşurarea procesului de învăţământ şi explicarea, pe înţelesul lor, a demersului educaţional care a generat diferenţele de opinii. - Extinderea volumului temelor pentru acasă care să implice mai multe persoane (elevi mai apropiați sau chiar prieteni), care să poată fi efectuate cu mijloace domestice și care să aibă rezultate palpabile și imediate. Efectul asupra părinților poate fi direct și benefic, în favoarea acceptării metodelor active. IV. Conflictele între profesori Conflictele dintre profesori pot fi de natură personală sau profesională. Conflictele dintre profesori sunt determinate, mai ales, de lupta pentru obţinerea unor avantaje (obţinerea gradaţiei, de exemplu), lupta pentru obţinerea unor funcţii de conducere ( şef de catedră sau de comisie metodică, membru în consiliul de administraţie, director adjunct, director, inspector ) sau pentru afirmare ( obţinerea de premii de către elevii lor care participă la diverse concursuri şcolare, obţinerea gradului didactic I sau II etc.), lipsa spațiilor adecvate (a laboratoarelor), a materialelor didactice Îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi profesori presupune între altele :  Îmbunătăţirea comunicării, creşterea cooperării şi toleranţă faţă de ideile diferite ale altor persoane.  Oferirea de soluţii concrete profesorilor în privinţa modului în care aţi lucrat cu unii elevi dificili din clasele la care predaţi şi dumneavoastră sau la care îi observaţi pe colegi.  Când apar aceste probleme în aceste clase, încurajaţi-i pe ceilalţi profesori să se focalizeze asupra problemei şi nu asupra elevilor implicaţi. Foarte delicate sunt conflictele unor profesori cu conducerea şcolii în general sau cu directorul şcolii în special. Pentru evitarea şi/sau rezolvarea rapidă a unor astfel de conflicte, 13 este bine ca fiecare parte să adopte un comportament proactiv, prin care se caută îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale, dar şi a celor organizaţionale. Rezolvarea oricărei situaţii conflictuale, din cele enumerate mai sus, se poate face prin negociere. Tehnicile pot fi:  audierea fără aport emoţional - necesitatea obiectivităţii faţă de tot ceea ce se prezintă (nonimplicarea);  audierea conţinutului - concentratea pe ceea ce se spune şi nu asupra modului în care se prezintă;  concentrarea discuţiei pe conţinut - nu e bine să se abordeze comportamentul unui individ, cât mai ales procesul. Totodată, cadrul didactic ar trebui să-şi pună câteva întrebări interesante legate de problematica unui conflict. Aceste chestiuni ar fi bine să fie puse în limbaj interior:  Ce câştig personal şi ce câştigă clasa evitând conflictul ?  Care sunt costurile personale și cele de grup în cazul evitării conflictului ?  Ce urmări de durată ar avea una sau alta dintre cele două alternative ?  Cum ar arăta imaginea de durată a relaţiilor interpersonale la nivelul grupului clasă ? Răspunsurile obţinute la toate aceste întrebări pot să contureze o eventuală strategie de negociere. 1. Pregătirea negocierii. Primul pas îl reprezintă stabilirea următoarelor elemente ale negocierii : poziţia iniţială în care sunt expuse pretenţiile maxime, punctul de ruptură dincolo de care nu suntem dispuşi să cedăm. Apoi, vor fi vizate trei zone majore de interes: Noi  obiectivele proprii, stabilite cât mai precis şi mai realist, nu numai pe baza constrângerilor imediate, ci şi pe termen mediu;  punctele tari şi slăbiciunile,  minimul acceptabil şi marja de acţiune, precum şi compromisul considerat ca optim, 14  resursele, argumentele şi mijloacele de presiune ce pot fi utilizate. Partenerul  interesele specifice (ce poate pierde sau câştiga)  adevăratele lui nevoi  punctele tari şi slăbiciunile  argumentele, resursele şi mijloacele de presiune de care dispune Procesul  tacticile ce pot fi folosite şi capcanele de evitat  gestiunea timpului  argumentele şi atitudinile utilizabile în construirea sinergiei. 2. Deschiderea negocierii Deschiderea negocierii are de obicei o importanţă crucială pentru că, opinia despre un interlocutor se formează în mai puţin de trei minute de la debutul comunicării. Ca urmare, se recomandă:  să începeţi în mod realist;  să ascultaţi şi să evaluaţi ceea ce auziţi;  să puneţi foarte multe întrebări şi să exploraţi situaţia;  să vă manifestaţi punctele de vedere dar fără a încerca să-i distrugeţi pe partenerii de negociere – intenţiile pozitive vor fi dominante faţă de cele negative. 3. Desfăşurarea propriu-zisă a negocierii Desfăşurarea propriu-zisă reprezintă cea mai importantă parte a negocierii, în care se încearcă micşorarea faliei care separă părţile. Trebuie să se urmărească în mod consecvent negocierea unui pachet întreg de obiective, iar propunerile făcute să fie condiţionate şi niciodată concesii unilaterale. În această etapă pot fi aplicate tacticile de negociere. Dintre cele mai folosite, le prezentăm pe scurt pe cele de mai jos : 15 Frontul rusesc – insinuaţi că eşecul unui punct de negociere major pentru dvs., dar pe care îl faceţi să pară minor, va duce la anularea tuturor înţelegerilor stabilite până atunci. Bomba atomică – sugeraţi că dacă nu se cade de acord asupra unui anumit punct, consecinţele vor fi catastrofale. Placa stricată – repetarea iar şi iar a propriului punct de vedere – prea adesea oamenii au tendinţa de a ceda după ce aud primul NU. Mesagerul – spuneţi că o a treia parte, acum absentă, este responsabilă pentru lucrurile neplăcute pe care le susţineţi. Negociere timpurie – încercaţi să aflaţi până unde sunt dispuşi ceilalţi să ajungă – evitaţi astfel resentimentele care apar când cineva este forţat să treacă dincolo de limita reprezentată de punctul de ruptură. Tăcerea – este un gol pe care oamenii simt obligaţi să-l umple – dacă pui o întrebare şi primeşti un răspuns nesatisfăcător, cel mai bun lucru este să nu mai spui nimic – rămânând tăcut, e un semn că solicitaţi mai multe informaţii. Împietrirea – arată-te uimit de ceea ce vrea celălalt. Diversiunea – subliniaţi o problemă relativ neimportantă, când adevărata problemă va apare, ea va avea parte de o atenţie mai mică, în beneficiul părţii care a utilizat. Sfaturi pentru reuşita negocierii :  Puneţi-vă în locul lor.  Nu îi condamnaţi pe ei pentru problemele dvs.  Nu încercaţi să schimbaţi caracterul oamenilor.  Să nu ajungeţi la explozii emoţionale.  Vorbiţi în aşa fel încât să fiţi înţeleşi.  Priviţi spre viitor, nu spre trecut.  Fiţi ferm, dar flexibil în relaţiile cu oamenii.  Separaţi găsirea de soluţii de luarea deciziilor.  Identificaţi interesele comune.  Puneţi de acord interesele divergente. 16  Să nu faceţi niciodată apel la presiuni. 4. Încheierea negocierii Încheierea negocierii este, firesc, ultima etapă care se face prin evaluarea a ceea ce se poate obţine prin concesiile condiţionate, rezumarea acordului şi stabilirea poziţiei finale. Amintim faptul că odată obţinut un acord şi luate nişte decizii comune, ele vor trebui aplicate ca atare, fără distorsiuni sau interpretări suplimentare. De aceea este imperios necesar ca paşii necesari aplicării deciziilor comune să fie foarte clar şi concret stabiliţi. Principalele stiluri de negociere (neidentificate în stare pură, dar cu dominante semnificative pentru fiecare dintre acestea) prezentate de Hassan Souni (1998), în lucrarea "Manipularea în negocieri", Editura Antet, Bucuresti, 1998, sunt următoarele:  Negociatorul cooperant: presupune respectarea unui anumit număr de reguli cum sunt: transparenţa, loialitatea faţă de partener, respectul pentru obiectivele sale, voinţa de a ajunge la un aranjament pozitiv. În planul eficienţei este un generator de stări pozitive pe termen scurt, mediu si lung.  Negociatorul afectiv: acţionează si negociază potrivit sentimentelor şi emoţiilor sale de moment. Departe de a fi pragmatic în negocierile sale, acţionează potrivit afectivităţii situaţionale, şi gradului de intensitate a relaţiei cu partenerul. Reacţia sa se bazează pe dorinţă, pe subiectivitate, pe prietenie şi pe respingere. Maniera ideală de combatere este pătrunderea în universul său afectiv.  Negociatorul conflictual este o persoană care acordă prioritate forţei şi nu diplomaţiei, foloseşte şantajul sau ameninţarea, renunţă cu uşurinţă la dialog şi abuzează de raportul de forţe. Strategic, pentru a face faţă unui conflictual trebuie să fii mai "conflictual" decât el, sau să îl aduci pe un teren "afectiv" sau "cooperant".  Negociatorul demagog apare în absenţa unor mijloace intelectuale, a unor tactici şi strategii, mulţi negociatori se refugiază în spatele minciunilor, manipulării, simulărilor şi duplicităţii. Modalitatea de a contracara o asemenea manifestare managerială este utilizarea celorlalte tipuri de negociere. 17 Ca urmare a dezvoltării multiple a celor patru stiluri de negociere în condiţii de criză educaţională, pot apărea următoarele tipuri de negociere: cooperant-cooperant; cooperantafectiv; cooperant-conflictual; cooperant-demagogic; afectiv-cooperant; afectiv-afectiv; afectivconflictual; afectiv-demagogic; conflictual-cooperant; conflictual-afectiv; conflictual-conflictual; conflictual-demagogic; demagocic-cooperant; demagogic-afectiv; demagogic-conflictual; demagogic-demagogic. Cunoașterea formelor şi a genurilor de negociere este o sarcină de maximă importanţă pentru cadrul didactic, din perspectiva formării sale manageriale. La nivelul formării cadrului didactic, dezvoltarea şi exersarea unor strategii de negociere este un obiectiv de primă importanţă al managementului clasei de elevi. Autori : Cristian Secară, Inspector ISJ Neamț Mariana Frenți, profesor la Colegiul Național ,,Calistrat Hogaș” Piatra-Neamț